Departe, departe pe un tărâm fermecat locuia o familie de arici foarte fericiți. Doamna și domnul Țepoșilă lucrau de zi și până seara, căutând prin covorul de frunze câte ceva de mâncare. Dimineața, când razele jucăușe ale soarelui dansau printre frunzele copacilor, Doamna Țepoșilă deschidea ochii și privea o crenguță care cobora de pe trunchiul unui copac. Apoi, zâmbea. Acea crenguță îi amintea să zâmbească în fiecare zi. Respira ușor. Zâmbea și se bucura de acea crenguță și de miracolul conștientizării.
Odată cu sosirea primăverii, natura se scălda în culori din ce în ce mai variate și în familia de arici a apărut un pui: Tepișor cel Vesel. Cel mai fericit moment din viața lor, un pui mic și dragălaș care învață din prima zi de viață ce înseamnă iubirea. La început, puiul privea doar chipul mamei sale și al tatălui, simțindu-se în siguranță doar langă ei. Caldura blăniței mamei și atingerea ușoară a boticului ei umed era tot ce avea nevoie puiul de arici. Evident și de mâncare și muuult somn în culcuțul de frunze uscate. Uneori, după ce mânca și era odihnit, puiul plângea și mama lui cea iubitoare se așeza lângă el, oferindu-i alinare. Atunci puiul de arici se liniștea și se cufunda într-un somn adânc. Unori visa că a crescut și aleargă printre firele ude de rouă, explorând activ natura. Florile colorate și gâzele de tot felul îl atrăgeau pe Țepișor cel Vesel în tot felul de jocuri. Treptat, se îndepărta de cuibul său dar, își întorcea privirea după mama lui pentru a primi și mai multă încredere. La început cu pași timizi și apoi, din ce în ce mai repezi, puiul de arici creștea pe zi ce trece.
Într-o noapte, în culcușul scăldat în lumina lunii, puiul de arici a adormit obosit și a început să vizeze. Se făcea că, atras de dansul luminos al unui licurici, s-a îndepărtat de cuibul lui și a ajuns într-o poieniță unde era o lumină neobișnuit de puternică ca pe un tărâm de basm. Dansul luminos îl făcea pe puiul de arici să plutească în ritm amețitor și să uite de întunericul nopții. Vesel, încrezător s-a pierdut prin pădure ore întregi. Mama lui îngrijorată îl căuta fiindu-i Luna în ajutor. Spre dimineață bucuria a început să pălească asemeni luminii prietenilor licurici și puiului i s-a făcut frică. Oare unde este drumul spre casă, unde este mama mea?
Mama speriată, cu pași repezi se îndrepta spre poienița unde puiul se aventurase în urmă cu câteva ore. Cu inima ticăind de teamă puiul se furișa printre rădăcinile groase ale copacilor și se lovi de ceva mare și țepos. Mama speriată și ea, se întoarse și îl zări pe puiul ei. Privirile pline de iubire și de încântarea regăsirii au topit pe loc teama și boticurile umede s-au mirosit. Fără să spună un cuvânt, mama cu blândețe l-a privit pe Țepișor cel Vesel care a început să plângă, descărcându-se de toată durerea: Mi-a fost frică, mami. Te-am căutat. M-am simțit foarte singur. Mama și-a ridicat boticul și plină de iubire l-a privit în ochi pe Țepișor și i-a spus:
• Curios să descoperi lumea, te-ai aventurat în acest dans minunat cu pădurea. Ai vrut să miroși, să asculți, să vezi culorile. Ai crescut puiul meu. Eu sunt aici să te susțin când ai nevoie.
Puiul încrezător a ascultat-o pe mama lui și apoi a întrebat-o:
• Cum pot să știu unde este culcușul nostru? Până cresc am nevoie să știu unde să mă întorc, unde sunt bine primit și iubit.
Mama îi spuse cu blândețe, zâmbind:
• Știu un secret bine păzit în pădurea noatră.
• Un secret, mami? Ce fel de secret?
S-au așezat pe o piatră tăcută și puiul a privit-o pe mama lui.
• Întinde o labuță. Care vrei tu. O să îți dau ceva mic pe care îl poți ascunde în pumnul tău. O pietricică alba, strălucitoare. Ea te va ajuta să găsești drumul spre casă atunci când te simți departe, rătăcit.
• Cum asa, mami? Pietrele nu vorbesc, spuse puiul.
• Este important să o ții la căldura pumnului tău, să o privești și să-ți continui drumul liniștit. Atunci, vei ști că ești pe aproape de casa ta.
Puiul a strâns piatra în labuța sa stângă. A simțit puterea pe care i-a dat-o mama lui: încredere. Mama a mai spus:
• Tu o să înveți multe despre viața din pădure alături de celelalte animale, despre soare și vânt, ploaie și întunericul nopții. Despre stele, frunze, gâze și nori. O să îți faci prieteni, unii mai mari și fără țepi pe spate, poate chiar cu blaniță moale și pufoasă. În fiecare zi o să înveți să te ferești de pericole din calea ta. Dar, pietricica strălucitoare îți va da puterea să mergi mai departe. Fiecare călătorie a ta va fi însoțită de acest secret.
• Și dacă o pierd, mami?
• Te apleci și cauți cu boticul o pietricică asemănătoare pe care trebuie să o încălzești în labuța ta. Dar, am uitat să îți spun ce era mai important. Parola.
• Există și o parola, mami?
• Da, sigur. Fără parolă secretul nu funcționează.
• Te rog, te rog mami. Spune.
• Privești pietricica și spui în șoaptă: Am încredere. Sunt puternic. Pot, reușesc!
Mama i-a zâmbit. Este atât de simplu.
Odată cu sosirea primăverii, natura se scălda în culori din ce în ce mai variate și în familia de arici a apărut un pui: Tepișor cel Vesel. Cel mai fericit moment din viața lor, un pui mic și dragălaș care învață din prima zi de viață ce înseamnă iubirea. La început, puiul privea doar chipul mamei sale și al tatălui, simțindu-se în siguranță doar langă ei. Caldura blăniței mamei și atingerea ușoară a boticului ei umed era tot ce avea nevoie puiul de arici. Evident și de mâncare și muuult somn în culcuțul de frunze uscate. Uneori, după ce mânca și era odihnit, puiul plângea și mama lui cea iubitoare se așeza lângă el, oferindu-i alinare. Atunci puiul de arici se liniștea și se cufunda într-un somn adânc. Unori visa că a crescut și aleargă printre firele ude de rouă, explorând activ natura. Florile colorate și gâzele de tot felul îl atrăgeau pe Țepișor cel Vesel în tot felul de jocuri. Treptat, se îndepărta de cuibul său dar, își întorcea privirea după mama lui pentru a primi și mai multă încredere. La început cu pași timizi și apoi, din ce în ce mai repezi, puiul de arici creștea pe zi ce trece.
Într-o noapte, în culcușul scăldat în lumina lunii, puiul de arici a adormit obosit și a început să vizeze. Se făcea că, atras de dansul luminos al unui licurici, s-a îndepărtat de cuibul lui și a ajuns într-o poieniță unde era o lumină neobișnuit de puternică ca pe un tărâm de basm. Dansul luminos îl făcea pe puiul de arici să plutească în ritm amețitor și să uite de întunericul nopții. Vesel, încrezător s-a pierdut prin pădure ore întregi. Mama lui îngrijorată îl căuta fiindu-i Luna în ajutor. Spre dimineață bucuria a început să pălească asemeni luminii prietenilor licurici și puiului i s-a făcut frică. Oare unde este drumul spre casă, unde este mama mea?
Mama speriată, cu pași repezi se îndrepta spre poienița unde puiul se aventurase în urmă cu câteva ore. Cu inima ticăind de teamă puiul se furișa printre rădăcinile groase ale copacilor și se lovi de ceva mare și țepos. Mama speriată și ea, se întoarse și îl zări pe puiul ei. Privirile pline de iubire și de încântarea regăsirii au topit pe loc teama și boticurile umede s-au mirosit. Fără să spună un cuvânt, mama cu blândețe l-a privit pe Țepișor cel Vesel care a început să plângă, descărcându-se de toată durerea: Mi-a fost frică, mami. Te-am căutat. M-am simțit foarte singur. Mama și-a ridicat boticul și plină de iubire l-a privit în ochi pe Țepișor și i-a spus:
• Curios să descoperi lumea, te-ai aventurat în acest dans minunat cu pădurea. Ai vrut să miroși, să asculți, să vezi culorile. Ai crescut puiul meu. Eu sunt aici să te susțin când ai nevoie.
Puiul încrezător a ascultat-o pe mama lui și apoi a întrebat-o:
• Cum pot să știu unde este culcușul nostru? Până cresc am nevoie să știu unde să mă întorc, unde sunt bine primit și iubit.
Mama îi spuse cu blândețe, zâmbind:
• Știu un secret bine păzit în pădurea noatră.
• Un secret, mami? Ce fel de secret?
S-au așezat pe o piatră tăcută și puiul a privit-o pe mama lui.
• Întinde o labuță. Care vrei tu. O să îți dau ceva mic pe care îl poți ascunde în pumnul tău. O pietricică alba, strălucitoare. Ea te va ajuta să găsești drumul spre casă atunci când te simți departe, rătăcit.
• Cum asa, mami? Pietrele nu vorbesc, spuse puiul.
• Este important să o ții la căldura pumnului tău, să o privești și să-ți continui drumul liniștit. Atunci, vei ști că ești pe aproape de casa ta.
Puiul a strâns piatra în labuța sa stângă. A simțit puterea pe care i-a dat-o mama lui: încredere. Mama a mai spus:
• Tu o să înveți multe despre viața din pădure alături de celelalte animale, despre soare și vânt, ploaie și întunericul nopții. Despre stele, frunze, gâze și nori. O să îți faci prieteni, unii mai mari și fără țepi pe spate, poate chiar cu blaniță moale și pufoasă. În fiecare zi o să înveți să te ferești de pericole din calea ta. Dar, pietricica strălucitoare îți va da puterea să mergi mai departe. Fiecare călătorie a ta va fi însoțită de acest secret.
• Și dacă o pierd, mami?
• Te apleci și cauți cu boticul o pietricică asemănătoare pe care trebuie să o încălzești în labuța ta. Dar, am uitat să îți spun ce era mai important. Parola.
• Există și o parola, mami?
• Da, sigur. Fără parolă secretul nu funcționează.
• Te rog, te rog mami. Spune.
• Privești pietricica și spui în șoaptă: Am încredere. Sunt puternic. Pot, reușesc!
Mama i-a zâmbit. Este atât de simplu.