Ce îmi doresc să știe și ceilalți părinți despre încercarea de a simți, de a vedea și de a auzi copilul de lângă mine în această perioadă când petrecem timp împreună (indiferent că plec la job în fiecare zi, lucrez de acasă sau nu lucrez în această perioadă). Cât este de provocator pentru mine să mențin conectarea, să păstrez tonul blând, să rămân lângă el când are de citit sau rezolvat fișe pentru școală și strigă cât poate de tare că nu mai vrea.
Care sunt gândurile tale ca părinte care îți vin în minte în acele momente de intensitate emotională, ce sentiment ai după un asemenea eveniment și cum reușești să gestionezi aceste situații? Cu toții trecem prin momente în care suntem părinți inconștienți.
Bucuria de a fi alături de comunitatea părinților, mai exact a mămicilor care împărtășesc din experința lor de zi cu zi din ultimile șase săptămâni provocari și succese m-a îndemnat să scriu câteva rânduri. A fi alături de copil și a-l susține în acele momente când simți că merită cel mai puțin, este o reală provocare.
Îmi vin în minte cuvintele lui Harville Hendrix și Helen Hunt, autorii cărții Dăruiește iubirea care vindecă. Copiii au nevoie să își exprime propriile gânduri și emoții încrezători că ceea ce au de spus este important și auzit. Înțelegând relația părinte-copil vom reuși să fim alături de copil și să știm ce să facem.
Creionez uneori în mintea mea o imagine a mamei și a copilului într-o barcă care plutește pe o apă liniștită, se privesc în ochi, zâmbesc unul altuia și ascultă împreună valurile mării. Mirosul apei sărate, pescărușii care dansează lin deasupra mării. Liniște. Îmi doresc să închid ochii și să mă las purtată în această poveste. Fiecare părinte are astfel de momente în relația cu propriul copil. Dar, mulți dintre noi pare că știm foarte bine să însoțim copilul în aceste momente în călătoria pe apa liniștită.
Dar, ce facem când începe să bată vântul, nori grei și gri apar pe cer, valurile încep să miște barca și siguranța unui loc în care suntem împreună se clatină. Zâmbetul copilului, starea de bine de care mă simțeam direct responsabilă se înlocuiește cu priviri tăioase, voce ridicată, refuz, trântit și cuvinte grele. Sunt eu responsabilă de asta? Cu ce am greșit? Ce nu fac bine? Ce o să se întâmple cu noi? Aș vrea să sar din barcă, să dispar dar nu știu să înot bine. Vreau soare cald și zâmbete. Preț de câteva secunde mă las pradă șuierului vântului și sunetului tăios al valurilor care lovesc și înclină barca noastră. Sunt fricile mele mai vechi. Simt frica cum îmi cuprinde corpul, mă paralizează ușor. Nu merit toate astea. Fac atâtea lucruri într-o zi. De ce nu mă ascultă copilul meu? Apoi, mă ridic și aleg conștient să preiau controlul. Să fac ceva diferit de care copilul meu are nevoie chiar acum. Să nu se simtă singur când îi este frică (teama că nu știe să rezolve această problemă, că o să se facă de râs, că nu termină la timp sau este prea târziu, că o să mă supăr pe el că acum nu mai zâmbește, că nu este copilul acela suficient de bun, că ceea ce simte nu este în regulă).
Eu sunt adultul. Tu ești copilul. Aleg conștient să rămân lângă copil. Suntem în barcă și aleg să îl tin de mână, să mă uit în ochii lui și să îi transmit că îi simt frica și îi aud gândurile. Te simt, te văd, te aud. Sunt alături de tine și ceea ce simți acum, copile drag nu mă sperie deloc. Sunt aici să menținem echilibrul bărcuței, mai ales acum când vremea este rea. Îmi vine să strig, să mă las copleșită de emoții. Uneori, poate clipitul îmi umezește ochii cu mai mult de o lacrimă. Îmi simt mușchii încordați. Dar, trebuie să păstrăm barca în siguranță. Să rămân conectată cu copilul meu și să simt spațiul dintre noi. Îmi repet în minte că acest spațiu este sacru. Copilul are nevoie de mine, acum. Respir adând, aerul rece de mare îmi hrănește mintea obosită și îmi scanez rapid corpul. Sunt o mamă puternică, am preluat controlul când copilul meu s-a simțit copleșit de gânduri și emoții. Este confuz acum și frica îl face să își reverse durerea. Îl ascult, rămân acolo și cumva îl fac să înțeleagă că poate sunt cea mai potrivită persoană din lume să conțin toate astea. Iubire în cele mai dificile momente. Se simte presiunea și nu doar datorită norilor gri. Ci a emoțiilor intense. Realizez că este greu să fiu acolo prezentă și să îl ascult profund. Dar, susțin copilul să se elibereze de povara grea. Și începe să plouă ușor…apare un sentiment de eliberare emoțională. Se vede pământul aproape. Suntem în siguranță. Văd pe chipul copilului meu un zâmbet discret. Simt cum emoțiile intense se transformă într-un curcubeu uriaș care cuprinde cerul.
Meniu