Anul 2021 a fost anul în care am derulat mai multe proiecte. Unul dintre acestea mi-a permis să însoțesc într-un demers de formare profesională cadre didactice doritoare să cunoască mai mult, să descopere lumea relațiilor dintre adulți și copii. Atenția mi-a fost direcționată către cartea scrisă de Gabor Mate, Minți împrăștiate. Originile și vindecarea tulburării de deficit de atenție, carte tradusă și publicată în România în 2019. Cartea este scrisă în șapte părți și ultimile trei se ocupă de procesul de vindecare.
Autorul descrie această tulburare în termeni specifici, de specialitate și am ales azi să prezint câteva dintre aceste aspecte surprinse în paginile care descriu copilul în căutarea atenției.
Principala anxietate a copilului este dată de lipsa atenției corecte, cea de care el are nevoie (curiozitate, compasiune), nu cea pe care o solicită (care produce adultului iritare, frustrare). Apar comportamente negative ca modalitate de atragerea atenției (cere insistent ca adultul să se uite la el). Soluția propusă de autor, adultul care oferă cât de des se poate atenție pozitivă în orice ocazie posibilă, exact atunci când copilul nu a cerut-o (potolim foamea de atenție și treptat comportamentele nepotrivite se vor diminua). De multe ori copiii cu deficit de atenție trec la o deconectare automată, nedorită, o frustrantă stare de non-prezență a minții. Copilul pare brusc că nu a văzut, nu a auzit nimic din ceea ce se întâmplă. Distragerea atenției nu este consecventă: în unele activități copilul se poate concentra (hiperconcentrare, atenție pasivă, fără efort – TV sau jocuri video), în altele în care este nevoie de atenție activă –necesită o motivație suplimentară. Datorită neînțelegerii acestor particularități ale tulburării, deseori copiii sunt supuși criticilor și făcuți de rușine în fața celorlalți. Îmi amintesc că în cabinet, un băiat de șase ani spunea: Eu știu că nu este corect să lovesc copiii, dar cotul meu nu ascultă de mine (impulsivitatea în cuvinte sau comportamente). La aceste caracteristici se adaugă și alte comportamente de tipul: bătăi ușoare cu degetele de la mâini sau picioare, ros unghii, dinți care mușcă interiorul gurii. Uneori, vorbit excesiv (porecle: Pasărea vorbitoare). Un copil spunea: sunt separat de oameni și mă tem că dacă nu muncesc din greu să stabilesc contactul cu ei, mă vor lăsa singur. Nu știu să fac asta decât prin cuvinte. Nu cunosc altă cale. Cartea prezintă și explică și câteva mituri legate de nevoia de atenție a copilului:
1. Copilul vrea doar să atragă atenția
2. Copilul încearcă în mod deliberat să-l supere pe adult
3. Copilul îl manipulează pe adult
4. Comportamentul copilului cauzează furia sau tensionarea adultului
5. Copiii sunt leneși.
Principala anxietate a copilului este dată de lipsa atenției corecte, cea de care el are nevoie (curiozitate, compasiune), nu cea pe care o solicită (care produce adultului iritare, frustrare). Apar comportamente negative ca modalitate de atragerea atenției (cere insistent ca adultul să se uite la el). Soluția propusă de autor, adultul care oferă cât de des se poate atenție pozitivă în orice ocazie posibilă, exact atunci când copilul nu a cerut-o (potolim foamea de atenție și treptat comportamentele nepotrivite se vor diminua). De multe ori copiii cu deficit de atenție trec la o deconectare automată, nedorită, o frustrantă stare de non-prezență a minții. Copilul pare brusc că nu a văzut, nu a auzit nimic din ceea ce se întâmplă. Distragerea atenției nu este consecventă: în unele activități copilul se poate concentra (hiperconcentrare, atenție pasivă, fără efort – TV sau jocuri video), în altele în care este nevoie de atenție activă –necesită o motivație suplimentară. Datorită neînțelegerii acestor particularități ale tulburării, deseori copiii sunt supuși criticilor și făcuți de rușine în fața celorlalți. Îmi amintesc că în cabinet, un băiat de șase ani spunea: Eu știu că nu este corect să lovesc copiii, dar cotul meu nu ascultă de mine (impulsivitatea în cuvinte sau comportamente). La aceste caracteristici se adaugă și alte comportamente de tipul: bătăi ușoare cu degetele de la mâini sau picioare, ros unghii, dinți care mușcă interiorul gurii. Uneori, vorbit excesiv (porecle: Pasărea vorbitoare). Un copil spunea: sunt separat de oameni și mă tem că dacă nu muncesc din greu să stabilesc contactul cu ei, mă vor lăsa singur. Nu știu să fac asta decât prin cuvinte. Nu cunosc altă cale. Cartea prezintă și explică și câteva mituri legate de nevoia de atenție a copilului:
1. Copilul vrea doar să atragă atenția
2. Copilul încearcă în mod deliberat să-l supere pe adult
3. Copilul îl manipulează pe adult
4. Comportamentul copilului cauzează furia sau tensionarea adultului
5. Copiii sunt leneși.